sâmbătă, 11 octombrie 2008

11 octombrie/ intim

postare stearsa.

4 comentarii:

andreea spunea...

doar fumatorii pasivi mor din cauza tigarilor

omul este cel mai mare rau al sau fiindca tot ceea ce face ii apartine in totalitate, tot ceea ce spune, gandeste la fel. dar asta inseamna victimizare si tot asta e exagerare cand iei o atitudine pe moment dar care stii ca o sa treaca.

imi place de A. PLesa ca a scris ca ' TOT INAINTE; CA TOT INAINTE ERA MAI BINE'

andreea toma spunea...

multumesc de comentariu si de prezenta care imi face mereu bine...
am sters textul initial, stii cand te trezesti dimineata si simti ca ai zis prea mult... iaca d'asta
dar am lasat un semn ca a fost.

andreea spunea...

păiiiiiiii să umplem locul gol atunci cu lucruri frumoase. deci un fel de dedicatie speciala :)


"Zile blinde, cu dimineti calme si gesturi normale de-a lungul zilei. Citeodata, dupa mari perioade de solicitare maxima si tensiune, ajungi sa te simti renascut, proaspat si tinar. (.....)
Imaginea mea intinsa in oras ca o retea de trasee. Le strabat din cind in cind pentru a-mi confirma existenta.

Niciodata, cind deschid caietul, nu mai stiu ce am lasat in urma. E ca si cum nu as fi scris nimic important aici. Am doar sentimentul unei consistente acumulate care ma sustine in continuare.

Descoperi trezindu-te ziua: soare sau cer intunecat, ploaie sau vint si sensibilitatea ta are reactii, ia ceea ce e afara ca pe un dat. Iti desfasori mai departe reactiile pe aceasta dominanta meteorologica. Resemnarea nu are ce cauta in raporturile tale cu natura.

(...)
Stai sa asculti lumea care patrunde prin fereastra deschisa. Pasari, masini, ciini, trenuri, oameni care exista pentru ca ii auzi. Ce legatura se poate stabili intre semnele acestea sonore? Poate nici una. Lumea este aleatorie. Obiectele, fiintele nu se afla in acelasi spatiu conform unui program. Suieraturi de tren, gugustiuci, bubuiturile preselor in uzina din apropiere, ciripitul vrabiilor, pasii unei femei in pantofi cu tocuri inalte pe asfalt, vintul, ciorile, o usa trintita de automobil. Insa dincolo de aceste prezente intilnite fara nici un fel de contradictie in urechea ta care accepta implacabilul existentei in desfasurare, e un murmur, o vibratie, un biziit confuz al materiei care-ti aduce nelinistea. Aici, in acest zgomot de fond, imposibil de desfacut in sunete-semne, e absurdul lumii, aici, in aceasta surdina sonora lipsita de orice pregnanta descoperi misterul inexplicabilul a ceea ce este, lipsa de cauza finala a existentei.

Ma trezesc si incep imediat sa crosetez lumea. Trebuie sa-i regasesc semnificatiile. Privesc, aud, gindesc, scriu si totul se alcatuieste in acest invelis lingvistic in care ma imbrac din nou pentru a ma apara de contactul direct cu existenta pura, brutala care ma ignora si, mai mult decit atit, nu are nevoie de ordinea mea.

(...)

Poate ca in realitate lucrurile stau chiar asa: in prima parte a vietii actionezi din instinct, existi prin gesturi spontane, prin porniri de moment si abia dupa ce ai facut ceva te gindesti la semnificatia a ceea ce ai facut. Partea a doua a vietii e una in care faci ceva doar dupa ce ai stat sa te gindesti ce ai de facut. Partea cu mai mare greutate a vietii consta acum in reflectie, in inventii, in analiza, proiecte, discutii, acte mentale ratate, dezamagiri si remuscari retroactive. Maturizindu-se, spiritul actioneaza constringator asupra dorintei de fapte. Faptele pot sa existe mai departe, dar ele nu se mai intemeiaza pe aceeasi senzatie de consistenta.

Sa vrei sa scapi de constiinta ta morala, ca si cum tocmai asta ti-ar putea acorda mintuirea.

(...)
Nu am voie sa fiu rau. Nu am voie sa ma indragostesc. Nu am voie sa fiu lenes. Trebuie sa nu ma mai las exploatat. Trebuie sa scriu zilnic. Sa fiu mai optimist, mai nepasator, sa-mi repar dantura, sa ma tund la timp. Trebuie sa reinvat sa iubesc. Trebuie sa nu-mi mai fie frica de obsesiile mele, pentru ca numai din obsesiile mele se naste scrisul. Nu am voie sa am doua, o suta, o mie de identitati. Nu am voie sa obosesc, trebuie sa scriu Papusa ruseasca cu orice pret. Trebuie sa invat sa tac, sa astept, sa fiu la fel de tinar ca acum 10-20 de ani. Nu trebuie sa-mi fie frica de nici un gest al meu care m-ar putea face de rusine. Nu mai am voie sa ma reprim.

(...)

Nu stii niciodata cum vei reactiona, cum vei gindi in fata unei situatii neprevazute. Sint sentimente care te orbesc, sint idei care te paralizeaza. Si unele si altele pot conduce la reactii in defavoarea ta, la greseala sau la pacat. Numai ceea ce poate fi izolat de concretul vietii si de subiectivitatea trairii poate fi judecat cu claritate si afirmat cu intransigenta. Despre propria ta viata nu se poate vorbi decit prin exemple. Din ele se pot trage cu prudenta concluzii. In orice situatie de viata, reprosurile teoretice sint inutile. Meschinaria, ipocrizia, lasitatea, oportunismul marilor oameni de idei nu trebuie sa ne mire. Exista aici chiar si o lege a compensatiei. Nu oricine poate fi un om de idei, la fel cum nu oricine poate fi un om care stie sa traiasca. "

( Gh. Craciun)

Anonim spunea...

Multumesc pentru informatii interesante