”Locuiesc la Villa Borgheze. Nicăieri nu e nici un fir de praf, nici un scaun mişcat de la locul lui. Suntem singuri aici şi suntem morţi." (H.Miller)
intentionez ca undeva in vara sa imi iau o vacanta numai a mea. bine, nu fac eu foarte multe chestii acum insa ma stresez cu foarte multe chestii si nu pot vorbi eu cu mine. saptamana asta am fost prinsa intre revista si master - mai putin master si mai mult revista ce-i drept, dar tot mintea mi-a fost ocupata. si secretul este ca trebuie multa multa liniste si singuratate ca sa poti scrie. vineri a avut loc o conferinta absolut plictisitoare la facultate, despre patrimoniul evreiesc - un subiect care in comunitate starneste ceva polemici dure. imi plac evenimentele de gen numai pentru ca reusesc sa ma detasez atat de tare incat pot scrie. imi scot frumos carnetelul si incep sa descriu diverse personaje. ei cred ca imi notez constincioasa informatiile care imi sunt transmise si eu adun material pentru viitor. in timpul facultatii era cel mai fain - mai ales la seminarul de politici publice - sa vezi atunci inspiratie. of tineretea care se duce si se duce.
de fapt toata povestea a inceput de miercuri cand cei de la cotidianul au scos "tropicul capricornului" de miller. il ador pe miller, aproape ca uitasem cat il ador inca de la "tropicul cancerului" tot in colectia cotidianul. miller este genul de autor care te face sa-ti fie pofta sa scrii. ma certam de mult cu m. pe miller versus bukowski si el zicea ca il prefer pe miller pentru ca-s fata si e mai descriptiv si eu strambam din nas pentru ca bukowski chiar imi parea mai sec si mai expeditiv dar nu ma impac cu ideea ca faptul ca is femeie cere sa prefer un anumit tip de proza.
de ieri insa concubinajul meu imaginar cu miller a fost intrerupt de lecturile obligatorii pentru examenul de literatura israeliana si recunosc ca din cauza asta le citesc cam sceptica.
in afara de refugiul asta in lectura ma mai refugiez in somn, asta pentru ca pot visa o groaza de lucruri exact asa cum vreau eu sa fie, desi azi dimineata, in timpul unei mici caderi am avut impresia ca incep pur si simplu sa pierd contacul cu realitatea. si asta ma sperie pentru ca uneori nu ma pot controla atat de bine incat sa imi dea seama.
mai fac si planuri - planuri frumoase cu oameni frumosi, planuri care nu stiu daca se vor indeplini dar e bine sa existe - de exemplu h. mi-a propus ca atunci cand ajung la chisinau iesim la picnic si eu ma gandesc deja unde la asta ca la o aventura misterioasa.
altfel ma opresc de multe ori si constat ca ma privesc, imi privesc chipul in oglinda, imi privesc corpul si ma mir ca inca sunt si ca sunt. e foarte bizar sa te miri ca traiesti - mai exact sa te miri ca nu esti mort - nu stiu daca sesizeaza cineva diferenta, asa cum nu stiu daca cineva poate intelege starea asta, desi ma indoiesc ca e o traire unica. e asa un fel de senzatie gen : tot mai dureaza? dar nu ca o intrebare patetica ci pur si simplu ca o mirare care e o traire ceva mai intensa a senzatiei pe care de multe ori am trait-o (ce pleonasm) pana acum - aceea de a iesi parca din tine si de a te intreba pe tine insuti ce e cu tine sau ce cauti in locul in care esti.
imi doresc sa ma tina cineva atat de strans in brate incat sa devina chiar incomod
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu