ziua 20

Marusia moare in bratele lui Cealdonov in primele clipe ale celei de-a 20-a zi. Izbucnesc intr-un hohot de plans pentru ca am iubit-o pe Marusia, mi-am imaginat-o privindu-ma in oglinda. E ceva in literatura rusa ce nu poate fi gasit niciunde. Probabil tine de sufletul rus pe care Alain Besançon incerca sa-l dezvaluie fara a-l cuprinde cu totul. Probabil e acelasi lucru care ma face sa ma gandesc mereu cu drag la Chisinau - desi citind aceste randuri multi din cunoscutii mei s-ar incrunta (pentru ca stim prea putin sa pretuim si sa integram in mostenirea culturala toate diferente).
Cum spuneam, am plans la moartea Marusiei pentru ca i-am privit povestea cu pretuire, pentru ca mi-am dorit-o. Cred ca generatia mea e, in mare masura, patetica emotional. Suntem extraintelectuali, castigam burse peste burse, calatorim in locuri fabuloase si facem proiecte revolutionare dar sentimental suntem, cei mai multi, ca niste adolescenti complexati, timizi sau iresponsabili. Povestea Marusiei si a lui Cealdonov e ca un tanc rusesc - genul acela de casnicie solida si aparent banala din generatia bunicilor si parintilor in fata careia nu ai cum sa nu zambesti.
Sunt o idealista. Sunt si pesimista. Si imi place cum reuseste Plesu aici sa surprinda esentialul "Vreau doar sa spun ca daca o intalnire de dragoste devine prea complicata, daca emotia, farmecul si placerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcane, ceva in maruntaiele acestei intalniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, daca frumusetea intalnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfarseste prin a ruina cariere, caractere, vieti e o iubire mai curand stramba si are putine sanse de happy end. (...) Iubirea adevarata e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Asa ceva nu exista? Bine. Atunci nu exista iubire adevarata." Asta a reusit sa ilustreze si Marina Stepnova in cartea ei. Si asta cauta sa gaseasca si idealista de mine chiar daca, in noptile reci de iarna, se intampla sa visez ore in sir la un octombrie fara sfarsit.