viata, asa cum e ea

ma suna acum cateva seri A, cu care abia am schimbat cateva vorbe in viata asta, fostul prieten al lui B, prietena mea, sa ma intrebe daca are sanse sa se impace cu B. el de ceva timp iese cu C, o tipa cu care s-a "combinat", crezand ca B iese cu un tip D. il intreb: "pai si tu esti inca cu C? cum vine asta?". cu o nonsalanta deplina omul imi raspunde ca da dar ca subiectul conversatiei il constituie totusi B, prietena mea. apoi ma lamureste: "C stie ca nu o iubesc pe ea ci ma gandesc inca la B dar ramane cu mine". evident ii spun ca ar trebui sa se hotarasca inainte de orice si sa-si asume ca vrea un drum sau altul - B sau C. dupa ce va lua decizia asta, il sfatuiesc sa porneasca pe acel drum si sa faca tot ce-i sta in putere ca sa reuseasca. stiu, dar nu ii spun, ca prietena mea B cel mai probabil nu se va impaca cu el.
nu ii ascund adevarul pentru ca sunt sadica ci pentru ca toata povestea asta nu tine de viata mea si nu ma priveste. stim unele lucruri dar nu putem anticipa schimbarea lor - poate totusi B se va razgandi.
dupa ce inchid telefonul  nu ma pot opri din a ma gandi la C. devin brusc furioasa. si eu am fost C - un om indragostit asteptand, cu sufletul la gura, ca A sa decida ce vrea sa faca. A nu am fost niciodata, asa ca nu pot sa-l inteleg.
recapitulez povestea asta si povestea mea in cap de multe ori in ultimele zile, cand cu furie, cand cu tristete. fiecare din cei implicati sunt ridicol de umani. suntem uneori atat de fragili cand vine vorba de sentimente... si din exterior lucrurile par atat de simple... acum cateva zile ii spuneam unei prietene dragi ca trebuie sa inceteze sa aiba asteptari de la oameni. aseara, intr-o situatie neinsemnata, si eu m-am trezit ca aveam asteptari prea mari. dam lectii pe care inca nu le-am invatat noi insine, primim lectii pe care altii nu le-au invatat. incercam, in fapt, sa construim un sistem de suport emotional reciproc care sa ne permita sa inaintam in viata. si, sadic enough, primim aceleasi incercari pana cand ne invatam lectiile. si avem nevoie unii de altii in tot procesul acesta ca sa nu o luam razna cu totul.
inchei cu o istorisire simpatica si care mi-e draga din Talmud. e si una dintre cele mai cunoscute. face referire la o disputa lunga intre academiile de studiu conduse de Shammai si Hillel, doi intelepti importanti de la rasaritul erei comune:
"Our Rabbis taught: For two and a half years were Beth Shammai and Beth Hillel in dispute, the former asserting that it were better for man not to have been created than to have been created, and the latter maintaining that it is better for man to have been created than not to have been created.They finally took a vote and decided that it were better for man not to have been created than to have been created, but now that he has been created, let him investigate his past deeds or, as others say,let him examine his future actions." (Bavli Talmud, Eruvin 13B)

poezia din creier (3)

in seara aceasta o doamna: Ana Blandiana

Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui "Sunt cea mai frumoasă femeie",
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă "Sunt cea mai frumoasă femeie".
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei...

Întâlnire 

Nu te speria.
Va fi atât de simplu totul
Că nici nu vei înţelege
Decât mult mai târziu.
Vei aştepta la început
Şi numai când
Vei începe să crezi
Că nu te mai iubesc
Îţi va fi greu,
Dar atunci voi pune
Un fir de iarbă să crească
În colţul ştiut al grădinii,
Să ajungă la tine
Şi să-ţi şoptească:
Nu vă speriaţi,
Ea este bine
Şi vă aşteaptă
La celălalt capăt al meu.

Poate că mă visează cineva 

Poate că mă visează cineva -
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.

alte texte aici
si un interviu cu ea aici din care pastrez ultimul raspuns:
"Cum ati rezistat?
Prin naivitate. Toata viata am facut eforturi teribile de a nu-mi pierde naivitatea."

ziua 21 spre 22

cand recitesc ceea ce scriu ma incearca un sentiment apasator al inadecvarii. oamenii scriu pe net, de cele mai multe ori chestii foarte pozitive ori dure si eu trancanesc depresiv. bunaoara, acelasi sentiment l-am simtit de curand stand la o masa cu nefumatori ce criticau aspru fumatul. ma simteam de parca aveam camasa plina de sange si o ascundeam cu jacheta in timp ce un zambet tamp, cumva vinovat, mi se instalase pe chip.
am incercat sa fiu si eu nefumatoare pana de curand. azi citeam pe un site doua povesti ale unor tipi care incercau sa se lase de fumat. si unul dintre ei, scriitorul din cate retin, spunea ca viata e clar mai frumoasa insa simti ca un pic iti este ciupita creativitatea. cineva mi-a spus, de curand, si clar nu se insela, ca tigarile cel mai probabil imi ofera momente de liniste si de aceea continui sa ma dedau acestui urat viciu. just. cand fumez pot sa respir.
cand fumez pot sa respir? am scris propozitia asta atat de absurda - ioi, parca nici mie nu-mi vine a crede dar cam asa imi pare a fi. in creierul meu sunt multe multe voci, e ca un soi de piata unde toti striga - constiinta, dorintele, responsabilitatile, ceilalti oameni din viata mea, planurile nerealizate, proiectele amanate etc etc. cand fumez ies din piata si vorbesc doar cu mine. atunci imi pot ordona gandurile. e clar ca la un moment dat voi renunta la acest viciu care vine cu un miros neplacut al hainelor si cu o usoara stare de ameteala. mi-e clar ca fumatul este un drog si ca dependenta de orice nu e benefica. dar vreau, vreau mult sa aflu cum pot altfel opri vocile din creier. cum fac cei care nu au fumat niciodata?
asta e o lectie ce ramane inca deschisa. si ma bucur ca e asa. cred ca viata se sfarseste cand nu mai ai lectii de invatat si eu, slava Domnului, am inca o groaza de aflat. acum incerc sa aflu cum poti renunta. cum poti renunta la ceva ce iubesti pentru ca nu e bine, binele fiind cel mai probabil ceea ce e acceptat ca fiind bine pentru cei mai multi. ca parte a unui univers legat tainic nu cred ca poti sa fii subiectiv in privinta binelui.
in una din cele mai comice intaniri din viata mea, pe care chiar am rememorat-o recent, ma aflam in fata unei preotese luterane din Stockholm. aveam un debut de depresie si m-am gandit ca biserica, oricare ar fi fost ea (si acolo erau numai luterani), ar putea fi o alternativa buna, ca acolo se ascund raspunsurile care au functionat de generatii. era imediat dupa cutremul din Japonia care avusese loc de ziua mea, in martie. si doamna mi-a explicat, printre altele, cum lumea e ca o plasa (sau ceva de genul) care se roade pe ici colo. si atunci cand se roade mult, plasa se rupe. cred ca incerca sa explice cutremurul - pentu ca "de ce Dumnezeu a lasat oameni sa moara in Japonia?" pare exact genul de intrebare pe care eu as pune-o.
si acum intorcandu-ma - daca lumea chiar e ca o plasa (sau ceva de genul) si exista legi tainice care ne leaga unii de altii inseamna ca trebuie sa gandim ca un tot. daca egoismul meu si fericirea mea sunt legate de nefericirea chiar tainica si imperceptibila a altora atunci oare merita sa imi urmez impulsurile? a nu se citi gresit. departe de mine sa cred ca oamenii trebuie sa aleaga nefericirea. nu. desi pesimista, eu chiar cred ca poti fi cumplit de fericit pe termen lung si nu genul de fericire tampa ci genul de fericire care se construieste caramida cu caramida. care vine cu liniste, care te umple de bucurie, care radiaza, care te ajuta sa ii ajuti pe ceilalti. daca lucrurile nu stau asa cred ca trebuie sa fugi. atunci esti pe un drum gresit.
si mai cred ca fericirea nu e de unul singur ci in comuniune. cred in cupluri, cred in renuntarea la sine si armonizarea cu celalalt. cum se spune in Vechiul: "Vaiomer Adonai Elohim lo-tov heiot ha'adam levado eeshe-lo ezer kenegdo" adica" Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”" (Geneza 2:18, voi scrie odata mai mult despre). cam atat pentru acum. dat fiind faptul ca in biroul meu astazi era mai frig ca afara si m-am congelat lent cred ca ma voi retrage sub plapuma mea.

ziua 20

Marusia moare in bratele lui Cealdonov in primele clipe ale celei de-a 20-a zi. Izbucnesc intr-un hohot de plans pentru ca am iubit-o pe Marusia, mi-am imaginat-o privindu-ma in oglinda. E ceva in literatura rusa ce nu poate fi gasit niciunde. Probabil tine de sufletul rus pe care Alain Besançon incerca sa-l dezvaluie fara a-l cuprinde cu totul. Probabil e acelasi lucru care ma face sa ma gandesc mereu cu drag la Chisinau - desi citind aceste randuri multi din cunoscutii mei s-ar incrunta (pentru ca stim prea putin sa pretuim si sa integram in mostenirea culturala toate diferente).
Cum spuneam, am plans la moartea Marusiei pentru ca i-am privit povestea cu pretuire, pentru ca mi-am dorit-o. Cred ca generatia mea e, in mare masura, patetica emotional. Suntem extraintelectuali, castigam burse peste burse, calatorim in locuri fabuloase si facem proiecte revolutionare dar sentimental suntem, cei mai multi, ca niste adolescenti complexati, timizi sau iresponsabili. Povestea Marusiei si a lui Cealdonov e ca un tanc rusesc - genul acela de casnicie solida si aparent banala din generatia bunicilor si parintilor in fata careia nu ai cum sa nu zambesti.
Sunt o idealista. Sunt si pesimista. Si imi place cum reuseste Plesu aici sa surprinda esentialul "Vreau doar sa spun ca daca o intalnire de dragoste devine prea complicata, daca emotia, farmecul si placerea se umplu, dintr-un motiv sau altul, de cearcane, ceva in maruntaiele acestei intalniri e pe cale de a se deteriora. De asemenea, daca frumusetea intalnirii se cuplează cu nefericirea masivă a altora. O mare iubire care sfarseste prin a ruina cariere, caractere, vieti e o iubire mai curand stramba si are putine sanse de happy end. (...) Iubirea adevarata e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Asa ceva nu exista? Bine. Atunci nu exista iubire adevarata." Asta a reusit sa ilustreze si Marina Stepnova in cartea ei. Si asta cauta sa gaseasca si idealista de mine chiar daca, in noptile reci de iarna, se intampla sa visez ore in sir la un octombrie fara sfarsit.

poezia din creier (2)

Ramanem tot in Basarabia si tot la clasici: Dumitru Crudu (sau Dudu - asa cum l-am cunoscut eu intr-o frumoasa noapte de toamna in Chisinau, acum multi ani) - un om ca o poveste

Akvika II

1

Stai aici si te temi ca nu ai sa poti dormi la noapte, ca
Ai sa innebunesti, "toti o sa innebunim la un moment dat la noapte", te
Opresti in mijlocul strazii, "copiii goi vor sa vada soarele", cind nu
Poti plinge, vrei
Sa vezi soarele,
Vrei sa vezi soarele,
Cand nu poti plange sau macar pe marius ianus

Cu totii vrem sa vedem ceva Cu totii vrem sa vedem ceva
Inima mea e plina de sange la fel ca a lui marius ianus
Ochii mei ochii mei unde sunt cei care m-ar fi putut iubi
Ochii mei ochii mei unde sunt cei care ar putea sa-mi spuna
Unde sunt cei

Suferinta e mai puternica decat orice in lumea asta
Decat mine de exemplu
Decat mainile mele decat
Degetele mele de la picioare

Si ai vrea sa iesi in strada si ai vrea sa vezi
Ceea ce ti-a lipsit dintotdeauna
Ceea ce nu ai avut niciodata

Dar acum stai aici si te temi si nu apare nimeni
Sa te imbratiseze si sa-ti spuna iata lumina iata lumina
Si nici nu o sa apara vreodata.

3

Acum stii ca sunt si oameni care nu te iubesc akvika
Care stau dupa draperii violete care stau si
Te privesc

Am vazut soareci care au murit
Am vazut soareci care si-au iesit din minti
Am vazut oameni foarte singuri akvika

Cand ai sa deschizi usa stii ca nu mai are nici
Un rost s-o deschizi
Priveste totusi priveste cum zapada
Nu sufera deloc
Cum piatra nu sufera cum
Gandurile
Astea nu sint ale mele
Inteleg asta si, brusc,
Sunt atat de fericit

***

as vrea pur si simplu
sa beau o bere
si mai mult nimic nimic
nimic nimic nimic nimic
mai mult
as vrea pur si simplu
sa comand o bere
si sa stau in fata ei
ca un prost
in larma aia din jur
as vrea pur si simplu
sa comand o sticla
sa mi-o aduca sa
mi-o puna in fata
o bere rece verzuie
pe care nici macar
sa n-o beau
as vrea pur
si simplu sa comand
o bere
doar o bere

Ieri Dimitrie

pompele funebre astazi sunt închise dimitrie
e duminica si-au luat zi libera
iar eu voiam sa intru sa ma
interesez de anumite lucruri

sa întreb daca sicriele sunt de marimi
diferite sa întreb ce greutate au dimitrie
si peste cât timp vor putrezi
si desigur cât costa

voiam sa stiu lucrurile astea dimitrie
pentru a-mi îmbogati cultura generala
si voiam sa mai stau la o parola
cu vânzatoarea aia noua si tânara

dar pompele funebre astazi sunt închise dimitrie
eu îmi fumez singur tigara în fata usii
si îmi amintesc cum ieri
vânzatoarea aia noua si tânara se plictisea
la geam dimitrie