janis joplin si un pachet de camel

"Atunci, totul a început dintr-o dată să devină mult prea încet. Totul dura. Şi din cauza asta, totul se întinde şi e greu. Ca şi când ai avea nevoie de o oră, ca să cazi de la fereastră. Într-un fel, nu puteam să văd absolut nimic, aşa de încet mă uitam. Toate imaginile pătrundeau în creierul meu numai de foarte departe." (Marius von Mayenburg – „Chip de foc”)

se intampla in jurul meu o groaza de chestii, unele chiar dureroase, foarte dureroase, de genul celor care au puterea de a te pune in genunchi , altele frumoase, de genul celor pe care le-ai asteptat o viata si cu toate astea mie nu-mi pasa - nu le simt decat foarte departe de mine, exact ca in citatul de mai sus - nu sunt decat un spectator amortit. stau inchisa in cochilia pe care mi-am proiectat-o ca sa ma apere de lume insa ea si-a pierdut scopul initial si a devenit un soi de celula din care nu mai pot evada. sunt prizoniera propriilor mele efoturi, propriilor mele ganduri. starea nu e deloc pozitiva. nu e nimic bun in a nu putea sa razi sau sa plangi sau sa simti. nu e nimic bun in a privi oamenii uniform. obisnuiam inainte sa imi impart oamenii in calai si salvatori. acum nici atata nu pot.

acum nu pot decat , atunci cand simt cand ma sufoc, sa ma ridic si sa plec, fara sa inteleg de ce.

o fata mi-a dat acum cateva zile un mesaj pe 360 in care imi zicea ca ii place ce scriu dar imi sugera, pentru binele meu, sa nu mai fac public faptul ca merg la psiholog. ei bine, nu mai merg la psiholog, am mers acum luni bune si oricum nu mi se pare o chestie atat de intima. nu neg ca mi-as dori sa merg iar doar ca sa existe inca in om in care sa imi pun sperantele ca ma va scoate din mine si imi va arata un drum oarecare dar potrivit-nici asta nu cred ca e posibil. in fapt tot ce ma priveste direct sau indirect nu tine decat de mine - eu sunt dumnezeu, asa cum sunt si dracu si ce mai vreau sa fiu.

recitesc si-mi dau seama ca ori de cate ori incerc sa vorbesc despre mine sunt de o incoerenta crasa asa ca nici nu ma astept ca multi sa-mi inteleaga starea sau sa empatizeze cu ea - am invatat sa cobor oamenii de pe piedestal (zambet amar) - asa cum am invatat sa ma cobor pe mine de pe piedestal si sa ma privesc cu ochi reci -poate toate astea nu sunt decat o dovada a imaturitatii mele, poate sunt altceva - nu conteaza- in seara asta m-am asezat pe tava, mi-am pus un mar in gura si, indirect, v-am invitat sa ma devorati. este tot ce pot sa fac pentru mine/ niciodata nu am avut chef sa tin un jurnal.