o bucurie

Recomand, cu toata inima, piesa N(aum) cu Oana Pellea si Cristina Casian. Se joaca la Metropolis.
Pe langa ca iubesc teribil de mult teatrul si ma simt mizerabil ca ajung acum atat de rar, recenta bucurie a intalnirii cu textele lui Gellu Naum a fost surprinzatoare si profetica. Nu as fi putut alege o piesa mai pe sufletul meu oricat m-as fi chinuit. Naum are o sensibilitate candida si singuratatea lui, uneori cinica, alteori plina de speranta, il face obligatoriu pentru o lectura atenta.
(Asa nu ma pricep sa scriu despre ce imi place :D - ma pierd in adjective :))
Sa-l lasam sa vorbeasca pe Gellu Naum zic:

    "Am uitat să spun că la capătul coridorului acela aflat la etajul cel mai de sus al unui bloc, pe Calea Mo­şilor colţ cu bulevardul Domniţei, aveam o odăiţă în care locuiam şi primeam uneori vizitele unor fiinţe cu mîini luminoase şi feţe străvezii, despre ele nu prea am să vorbesc, aş fi putut crede că am viziuni dacă n-ar fi lăsat urme palpabile, discutam împreună ore întregi, odată mi-au adus un sac de cartofi, de exem­plu, l-au răsturnat în mijlocul odăii, am mîncat multă vreme numai cartofi fierţi, fără sare, erau buni, dacă mă întreba cineva ce-i cu cartofii aceia răsturnaţi în mijlocul camerei spuneam, de exemplu, că mi i-a tri­mis un văr de la ţară, din judeţul Prahova, şi nu se mira nimeni.
     Pe atunci, mîncam de obicei vinete, vă rog să reţi­neţi amănuntul acesta, legume deloc recomandabile, aveam un balcon rotund cu un păianjen de sîrmă atîrnat în tavan, tăiam vinetele felii, le înşiram pe o sfoară, lîngă păianjen, ele se uscau, puneam apă la fiert, cît să cuprindă, pînă dădea în clocot, luam feliile de vinete uscate şi uşoare ca fulgul, le puneam în apă clocotită, le lăsam să mai fiarbă 10-l5 minute şi le mîncam fără sare, nu erau bune; tot în balconul acela îmi uscam frunzele pe care le fumam în pipă, încer­cam tot soiul de frunze, numai cele de gutui puteau fi utilizate în acest scop, deşi, chiar ele, aveau deza­vantajul că îmi lăsau în pipă un ulei negru şi dezagreabil, de aceea, pînă la urmă, căutam să-mi procur tutun.
     Dînd reţetele acestea, utile în anumite împrejurări, n-aş vrea să se creadă că eram sărac, deşi uneori nu posedam nici cămaşă pe mine, nu-mi stătea rău, şi nici tutun, ceea ce era mai neplăcut; eu n-am avut niciodată sentimentul sărăciei, nu mă interesau asemenea chestii ba chiar eram niţel cam snob pentru că unicul meu pahar, acela din care îmi beam apa de la chiuveta comună, era de baccarat, iar unica mea farfurie, aceea din care îmi mîncam vinetele sau cartofii, fără sare, vă rog să reţineţi amănuntul acesta nesemnificativ, purta pe dos marca celui mai fin porţelan englezesc.
     Pe coridorul acela mă cam pîndea o vîrstnica mireasă, o doamnă vieneză, de vreo patruzeci şi doi de ani, frumos oxigenată, uşa odăii sale se afla spre capătul coridorului, alături şi puţin pieziş faţă de uşa odăii mele, doamna locuia cu maică-sa, ale cărei gemete de veterană a suferinţei le auzeam ziua şi noaptea, poate exagerez cînd spun că mă pîndea, s-ar fi putut să fie vorba de simple coincidenţe, dar aproape în fiecare dimineaţă cînd mă duceam să cumpăr pîine sau vinete doamna aceea (se numea cam Gerda) ieşea din cameră, să mă întîmpine.
în mîna dreaptă ea ţinea oliţa, în mîna stingă un căţel de usturoi.
     „Vezi ce cuhată sînt?" spunea, de fiecare dată (ar fi vrut să spună curată dar graseia cumplit) „vezi ce cuhată sînt? Spăl pînă şi ustuhoiul cahe n-ah thebui spălat fiindcă stă acopehit de cojiţele lui, dah eu tot îl spăl."
     „Doamnă", spuneam, pe cînd ea vărsa oliţe cu lichide nocturne în chiuveta comună, „apreciez cum se cuvine acţiunea aceasta igienică, cu atît mai mult cu cît eu însumi nu aş putea spune că sînt prea curat deşi, în schimb, sînt pur", şi aşa mai departe, chestiuni de politeţe.
     într-o dimineaţă, după ce mi-a atras din nou atenţia asupra faptului că este extraordinar de curată, doamna Gerda a mai adăugat:
     „Să ştii că eu îţi sînt ca o sohă pe cahe poţi conta, deşi sînt supăhată pe dumneata penthu că te-am văzut iehi desculţ, pe sthadă, de ce umbli desculţ?"
     „Doamnă", i-am spus, „discuţiile acestea matinale, aici, pe coridor, mă înnobilează, de aceea am să vă explic: îmi dădusem sandalele la reparat."
     „Bine, bine", a spus ea, „dah tot iehi ai lăsat uşa deschisă, nu-i frumos".
     „Citeam o carte, doamnă, de unul Kierkegaard, dacă vreţi v-o împrumut şi dumneavoastră."
     „Mehsi", mi-a spus ea, „deocamdată citesc alt homan".
     Iar după ce a vărsat oliţa în chiuvetă şi a clătit demonstrativ usturoiul, doamna Gerda s-a întors spre mine şoptindu-mi ca pe o taină:
     „Am auzit că şi dumneata shii..."
     „Da, doamnă", i-am mărturisit, „scriu de mă rup."
     „Ce shii?" m-a întrebat ea, „şi de ce shii?"
     „E o infirmitate, doamnă, e din naştere, mă apucă, aşa", i-am spus. „Eu am sentimentele mele, îmi vine să şi plîng de cîte ori vorbesc despre asta, nu pot explica verbal, dacă mi-aţi împrumuta o clipă oliţa aş plînge în ea ca într-un lăcrimar şi poate că m-aţi înţelege..."
(Zenobia, Gellu Naum)